vineri, 10 februarie 2012
21:31 | 
Posted by
Voly |
Trăznete în iarnă zbiară-n ţara mea,
Ard adânc într-o fiinţă rea,
Cu tunete în tonuri fioroase
Ce-au băgat de secole frica în oase.
Ars-au trăznetele marii Românii,
Multe oase pornite în pribegii,
Rupt-au şi săgeţi, zece la număr,
Retezat-au sub turbane, deasupra de umăr.
Fiinţa rea, de care vă vorbeam,
Sperând greşeam şi o credeam,
Visând că va uita de seceriş
Şi va privi ciocanul cu-ochii-nchişi.
Dar copiii steagurilor roşii
Luat-au măşti de oameni – hoţii.
Vise moarte de copil, în tort lumânărele,
Doar pentru că tiranii suflă-n ele.
Am în minte-un singur cuget:
Nu-i român fără de nori în suflet.
Negru-i tot, şi totu-i iad
Acolo unde trăznetul a dat.
Şi tunete auzi în glasul multora,
Să-ţi crape-s gata inima,
Să-ţi umple sufletul de-acelaşi crez:
Că nu-s tirani romani la miez.
Zeii mărilor de-or exista,
Nu îs români, ci altceva,
C-au lăsat să calce nisipul ţărmului
Întruchiparea lăcomiei şi-a răului.
Aţi suflat destul durere –
Adiere cu putere.
Şi zic celor care ştiu că-s ţinte:
Trăznetul mereu surprinde!
