De ce?

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

I.                  Poezia apare în 1931, în volumul cu acelaşi titlu şi este o artă poetică.

     Universul conturat este consecinţa unei experienţe biografice, detenţia la Văcăreşti, timp de un an, din motive politice. Acelaşi univers fusese reflectat anterior de poet în volumul de povestiri „Poarta neagră”.

     Chiar şi titlurile poeziilor care compun volumul sunt sugestive pentru lumea înfăţişată: Ion, Ion, Tinca, Fătălăul, Morţii etc. Pentru lumea aceasta periferică, Arghezi manifestă compasiune, afirmând că „pretutindeni şi în toate este poezia, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile poartă ţandăra lor de aureolă pe dinafară sau pe dinăuntru.”

II.               Textul se încadrează în sfera lirismului subiectiv, dovadă fiind mărcile lexico-gramaticale ale eului liric- verbe şi pronume la persoana I: „am scris”, „mi”- şi principalul mod de expunere este monologul liric.

     Ca specie este o artă poetică modernă, pentru că dezvoltă o temă specifică: condiţia creatorului în lume.

III.                  Titlul este un oximoron- „Flori de mucigai”- care exprimă opţiunea poetului pentru estetica urâtului. Cele două substantive- flori şi mucigai contrastează semantic: flori înseamnă graţie, gingăşie, frumuseţe inefabilă, iar mucegaiul desemnează o sferă a urâtului, a pestilenţialului. Se naşte în felul acesta o imagine surprinzătoare sugerând că frumuseţea se poate naşte în orice mediu.

IV.                  Din punct de vedere compoziţional, textul se structurează în două strofe inegale (o strofă polimorfă şi un catren), cu versuri inegale (6, 14 versuri), cu rimă împerecheată.

·             Incipitul- „Le-am scris cu unghia pe tencuială”- este abrupt şi ne induce brusc într-un univers în care artistul se străduieşte din răsputeri să dea naştere „florilor de mucigai”, adică versurilor/stihurilor. Actul creaţiei ni se înfăţişează altfel decât am fost obişnuiţi: eul liric scrijeleşte/zgârie pe tencuială versurile.

·             Următoarele două versuri completează decorul: „Pe un perete de firidă goală/ Pe întuneric, în singurătate.” Ipostaza eului liric este aceea a claustratului într-un spaţiu care poate fi înţeles ca celula deţinutului sau chilia călugărului, dacă ne gândim la experienţele biografice ale poetului.

·             Singurătatea afirmată este argumentată în versurile următoare; eul liric se simte abandonat de Dumnezeu şi lipsit de har: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.

·             Printr-o enumeraţie alcătuită din metafore, este revelată apoi tematica poeziei preconizate: veşnicia („Sunt stuihuri fără an”), moartea („Stihuri de apă”), viaţa şi cunoaşterea („De sete de apă”) şi marile arderi existenţiale („Şi de sete de scrum”).

·             Ultimele versuri ale strofei polimorfe sunt construite pe motivul artistic al unghiei îngereşti prin care se sugerează harul creator.

    Eul liric observă că harul l-a părăsit, dar speră ca această criză să fie trecătoare: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească”.  Curând el constată că „unghia nu a mai crescut”, însă relativizează prudent: „Sau nu o mai am cunoscut”.

·             A doua strofă, un catren, conturează în primul vers un plan exterior al lumii în concordanţă cu spaţiul celului/chiliei în care se află eul liric: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”.  Această tehnică de reverberare a trăirilor eului liric în natură este şocant interzisă de următoarele două versuri construite în manieră expresionistă: „Şi mă durea mâna ca o gheară/Neputincioasă să se strângă”.

·             Finalul revelează mesajul poeziei: poetul este condamnat la poezie; el trebuie să-şi scrie opera cu orice preţ: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”, chiar cu preţul demonicului (în simbolistica stăveche, stânga a fost asociată demonicului).

    Rămâne la latitudinea noasră să descifrăm gestul dureros de a scrie cu orice preţ poezia: fie ne gândim la demonicul luciferic, faustian, la pactul cu diavolul pentru a împlini un scop înalt, fie putem interpreta condiţia creatorului în sens dantesc, ca parcurgere a existenţei aşa cum a facut-o eroul lui Dante, trecând prin bolgiile Infernului.

V.                     Realizarea artistică:

a)      Poezia se înscrie în modernism prin următoarele aspecte:

-          ca specie este o artă poetică modernă pe tema condiţiei creatorului;

-          valorifică estetica urâtului atât ca substanţă, cât şi ca formă: poetul valorifică ideea conform căreia poezia se poate naşte din orice mediu şi în orice fel de condiţii; de asemenea utilizează cuvinte din sfera semantică a urâtului- „mucigai”, „ghiară”, „unghiile de la mâna stâmgă”;

-          organizarea prozodică (strofa polimorfă şi catren), versuri inegale;

-          elemente de factură expresionistă- imaginea vizuală „Şi mă durea unghia ca o gheară/Neputincioasă să se strângă”.

b)      Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate (conferită de figuri specifice) şi printr-o uşoară ambiguitate (născută din utilizarea metaforelor):

·   nivelul fonetic susţine muzicalitatea versurilor şi fluidizează rostirea poetică prin elementele de prozodie amintite, precum şi aliteraţia construită prin repetarea vocalei „u” în cele două enumeraţii „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul [...]/Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”;

·   nivelul lexico-semantic impune o discuţie la nivelul vocabularului şi o alta din perspectiva figurilor semantice de stil:

-          vocabularul împleteşte cuvinte din lexicul fundamental cu regionalisme şi arhaisme; de exemplu cuvântul „mucigai” este un regionalism cu aspect arhaic şi are în text rezonanţa semantică a mediilor spirituale improprii poeziei, a zonelor pestilenţiale; „firidă” şi „stihuri” sunt arhaisme din fondul popular: ele creează o atmosferă de vechime cumva permanentizată/continuă; sunt de asemenea importante ca expresivitate cuvintele din câmpul semantic al credinţei/religiei: Luca, Marcu, Ioan, leul, taurul, vulturul;

-          dintre figurile semantice de stil se evidenţiază câteva printr-o expresivitate deosebită: întâi oximoronul „flori de mucigai” pentru că plasează din start textul în sfera esteticii urâtului; apoi, metaforele: „unghia îngerească” (desemnează harul/inspiraţia), „unghiile de la mâna stângă”(demonicul); în sfârşit, seria de metafore care formează enumeraţia prin intermediul căreia sunt abordate principalele teme abordate de creatori prin poezie: „stihuri fără an”, „Stihuri de groapă”, „De sete de apă”, „Şi de foame de scrum”; să mai amintim comparaţia „mă durea mâna ca o gheară/Neputincioasă...” pentru forţa plasticizantă (forţa de a crea/a evoca imagini artistice) de sorginte expresionistă, precum şi epitetul „(ghiară) neputincioasă” pentru forţa cu care transmite senzaţia de efort teribil şi zadarnic în acelaşi timp.

·   La Arghezi, nivelul morfosintactic este întotdeauna expresiv, poetul este celebru pentru talentul deosebit de valorificare a cuvintelor din perspectivă morfosintactică, în cele mai surprinzătoare moduri; în textul de faţă vom remarca valenţele expresive ale enumeraţiilor, pentru că acestea devin figuri de insistenţă şi nu doar figuri de stil prin care se detaliază elementele unei teme: „Nici de taurul, nici de vulturul, nici de leul”, „Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, „Sunt stihuri fără an”, „Stihuri de groapă”, „De sete de apă”, „Şi de foame de scrum”; observăm şi topica stranie a versului „Sau nu o mai am cunoscut”: antepunerea complementului direct „o” şi aşezarea lui într-o poziţie nefirească îl evidenţiază; în felul acesta se insistă asupra ideii prezenţei sau absenţei harului divin.  

c)      Dintre calităţile stilului, naturaleţea, armonia şi fineţea sunt cele care sau identitate specifică.   

VI.                  În concluzie, Flori de mucigai de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă, interesantă prin aderarea la estetica urâtului şi o nouă viziune despre condiţia poetului.